Cheia închisorilor mele - ediţia a doua

Cheia închisorilor mele - poezie, ediția a 2-a, revăzută și completată (104 pag.)

„Conducătoarea și animatoarea la Cluj a unui cenaclu literar (Cercul literar de la Cluj), în care sunt antrenați și autori dinstrăinătate, în general tineri scriitori, reuniți periodic în antologii substanțiale, Emilia Poenaru Moldovan este însăși o poetă sensibilă, cultivând cu delicatețe cuvântul scris („Am un imperiu întins de cuvinte”), fiind înclinată spre o lirică melancolică, încărcată de tristeți autumnale („toamna, amețitor labirint/ Îmi vrea claustrat într-o celulă destinul” – Sonet 13); o poezie a nostalgicelor aduceri aminte, ale iubirii pierdute, într-un discurs discret elegiac, declinându-și metaforic singurătatea: „Am umbra ta îngropată/ la temelia casei mele și de aceea/ nu se mai surpă nici un gând/ Parcă ar fi pierit blestemul./ Se pornesc uneori zidurile/ să suspine în arpegii nocturne/ semn că pe umerii tăi/ stă de plumb singurătatea mea” (*** Am umbra…). Volumul Cheia închisorilor mele (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2018) se definește astfel ca fiind unul de dragoste, deloc romanțios(…)  Iată, bunăoară, acest distih, cu rezonanțe baladești, ce proiectează în atmosfera unui exotism rafinat, dublul său, în maniera misterioasă a cerchiștilor sibieni de odinioară: „În nopțile în care nu am somn/ Eu stau în casa unui pașnic domn// German sau ce-o fi fost la viața lui/ Deschid un cufăr mare cu un cui// Căci văduvit e lacătul de cheie/ Și dau mereu peste-o femeie// Închisă dureros într-un album/ Ce-mi face semn cu mâinile de fum// S-o las doar o secundă-afară/ Că vrea să mai aprindă o țigară// Și să asculte-un vals la patefon/ Să cânte chiar și ea mai jos c-un ton// La un pian austriac adus/ Anume pentru ea de-un conte rus// Alături de un baldachin brodat/ Ce-acoperă misteriosul pat// În care, nu-i așa, ar vrea mereu/ Să stea să doarmă ea în locul meu// În nopțile în care eu n-am somn/ Ea stă în casa unui pașnic domn” (În nopțile…).

Lirica Emiliei Poenaru Moldovan aduce în rezonanțele sale oarecum livrești, frumoasa trăire sentimentală a singurătății, a iubirii adolescentine pierdute, proiectând pe canavaua realităților nemijlocite, aureola visului devenit inițiatic („În mine însumi călător” – Căutătorii de izvoare) ca trăire autentică.”  ( „N-am mai îmbrățișat pe cineva de un secol”- Revista Tribuna 398/2019)" - Constantin Cubleșan