Uioara Felix

Uioara Felix - poezie (78 pag.) 

"Oricine trece prin Uioara – fie prin cea de Jos, dar mai ales prin cea de Sus – se resimte brusc de o cădere în copilărie. Darmite cine a locuit o vreme în preajma castelului rechiziționat al contelui Teleki?! Acesta nu doar că redevine subit actorul și spectatorul propriei copilării, dar mai cade și-n starea de copilăreală, scriind cu naivitate rafinată și cu verva nostalgiei, nu doar cu nostalgie. Așa pățește Emilia Poenaru Moldovan, care se plimbă pe ulițele Uioarei și prin anii copilăriei cu toată candoarea vremilor și locurilor, reîntîlnind personaje și retrăind evenimente, incidente și întîmplări. Se ridică astfel din neguri o lume candidă, dar nu fără aluzii la dramele sociale și istorice. Asta pentru că reveria amintirilor se petrece, totuși, pe seama unei lumi aflate „între bucurie și tristețe de nevindecat”. - Al. Cistelecan

"Natură cultivată, mimînd naivitatea pentru a regăsi teritoriile unei copilării, cum altfel, decît paradisiace, Emilia Poenaru Moldovan, în jocurile tandru capricioase ale memoriei, edifică  și atmosfera unui loc cu arome provinciale. Aceasta, pe lîngă personajele ce populează un asemenea loc. Poemele spun, în fond, povestea unei copile ce-și trăiește copilăria marcată nu o dată de frisoanele dramatice ale istoriei. Tandrețea e afectul prezent în aproape fiecare poem. Rememorînd, acum, vîrsta candorilor, poeta întîlnește portrete de altădată pe fondul unei atmosfere cu liniști de oraș transilvănean de odinioară. Duhul narativ ce nutrește poemele se păstrează și în a doua parte a cărții, unde sînt evocate situații din imediata cotidianitate. Desenele ce însoțesc poemele contribuie la configurarea unei naivități prezente în întreaga carte." - Aurel Pantea

„Memoria recheamă în Uioara felix chipurile, proiecţiile şi întîmplările din ceaţa trecutului, le reconfigurează pentru ca filtrul poetic să le înnobileze, să le trimită în metaforă şi în înaltul constelaţiei acesteia: dealul vrăjit al mamei, porumbelul de pe umărul tatălui, rugăciunea de seară a surorii cu domiciliu forţat, ramurile sălciilor, "panglici de cositor care atîrnă deasupra apei Mureşului", pădurea de brazi care "arde" cînd se făcea că pleacă tatăl la război ("Aşa îmi închipuiam că ple¬cau bărbaţii la război/ pe vremuri/ cum a plecat tata pe dealul din apropierea oraşului/ unde ardea pădurea de brazi./ Din curtea noastră se vedea vîlvătaia/ ce-a aprins şi-n ochii tatei o flacără de războinic,/ s-a îmbrăcat fără grabă,/ a luat un topor şi-a pornit/ spre focul ce mistuia pădurea şi glasul mierlelor,/ cu peleri¬na penumbrei pe umeri./ Am văzut mai apoi cum pot pleca bărbaţii/ fără să se uite în urmă,/ cuprinşi de spiritul luptei cu focul nimicitor din ei,/ păşind hotărît în recea ecuaţie a morţii" - Flacără) , în sfîrşit, "mica patrie" de sub tufele de bujori din colţul minunat al curţii spaţiului identitar.

Uioara felix se alătură volumelor Cheia închisorilor mele şi Cineva ca mine, oferind imaginea reconfortantă a unui poet deplin.”( Lirica spațiului identitar - Revista Convorbiri literare nr.3/ 2021)" - Ioan Holban

"Nu este un lucru neașteptat ca materia poetică să fie furnizată de amintire, mai cu seamă când aceasta evocă vremuri mitizate ale propriei biografii. Apelul la acest „depozit” viu, când nostalgic, când incandescent, orientează însă către un anume filon din care lirismul își trage sevele. El este trăirea retrospectivă și capacitatea de evocare a unui illo tempore personal, în contact cu care cititorul este invitat să intre într-o manieră empatică. Se intră astfel într-un lirism evocator a cărui expresie nu mai este cea romantică presărată cu onomatopee sau însemne declarative și de un retorism dezinhibat, ci țâșnește de dincolo de aparența uneori anodină, chiar narativă, a versurilor libere. Datorită acestui fapt, nici anecdoticul sau umorul nu lipsesc dintre elementele intrate în combinație, precum în cazul Luizei cea cu gura strâmbată de un fulger. Ca în cazul pictorilor de peisaje, dincolo de aparițiile unor siluete, de conturarea unor locuri identificabile, eventual, pe harta Uioarei, ceea ce contează este toposul liric pe care autoarea îl configurează și care nu este, nici mai mult, nici mai puțin, decât portretul ei interior. Că este vorba despre o poezie autobiografică sau despre o biografie imaginată în proximitatea unor vedete este mai puțin important decât faptul că, fără a obliga limba la contorsiuni neașteptate, scriind firesc și cu economie a mijloacelor (dar nu până la zgârcenie și hipereconomie), Emilia Poenaru Moldovan oferă un prilej de delectare cu imagini de indubitabiă autenticitate prietenilor poeziei sale, convocându-i la o excursie prietenească în ceea ce poate fi socotit proiecția locurilor sale de obârșie. Patriotism local? Nostalgie a originilor? Mai curând poezie survenită dinspre unul dintre talentele feminine actuale din poezia transilvană. ”( Actualitatea literară nr.111/2021)" - Ovidiu Pecican